This or That Book Tag

   Azi e luni…din pacate. Oricat de odihnita, de binedispusa ma trezesc, „motorasele” mele pornesc mai greu lunea. Dupa doua zile de weekend, sa sune ceasul la 6 fix dimineata…… Dar incet, incet imi reiau activitatile. Azi dimineata, dupa cafea, mi-am aruncat un ochi pe WordPress si, ce sa vezi? Am primit o leapsa :)) de la Illusion’s street. Si cum sa nu ma bucur? Asa ca, dau curs invitatiei si raspund intrebarilor:

Preferi cititul in pat sau in alt loc?   Intotdeauna mi-a placut sa citesc stand pe un fotoliu, eventual balansor, indreptat spre o fereastra cu geamuri mari, prin care sa strabata razele soarelui. Sau direct in natura. Cu un pahar de fresh sau de ceai cald, depinde de anotimp.

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?   Inclin spre masculin. A fost un timp in copilarie cand imi doream sa fi fost baiat, imi placea sa joc fotbal si sa ma catar peste tot. Mi se pareau mai cool masinutele si trusele de traforaj decat banalele papusi. Intre timp, lucrurile s-au schimbat, dar mi-a ramas totusi o urma din latura baietoasa.

Gustari dulci sau gustari sarate?   DULCI. Am si eu un viciu, nu? Ciocolata iti da energie, are si lecitina :))

Trilogii sau serii alcatuite din mai multe volume? Prefer trilogiile. Daca dispun de timp si subiectul ma atrage, nu refuz nici o serie compusa din mai multe volume.

Naratiune la persoana I sau la persoana a III-a? Hmmm, aleg naratiune la persoana a III-a.

Librarie sau biblioteca?   Librarie! Foarte rar biblioteca. Librariile nu mai sunt doar librarii, sunt adevarate comunitati culturale, cu muzica in surdina, lansari de carte, atmosfera prietenoasa.

Carți care iti provoacă rasul sau carti care te fac sa plangi?   E prea multa tristete in lume, macar sa citesc ceva care ma face sa zambesc. Totusi, am recitit de curand „Singur pe lume” (nu stiu a cata oara), alaturi de fiul meu, si tot am plans. Prefer cartile care ma relaxeaza si ma motiveaza.

Coperta alba sau coperta neagra?   Neagra (si daca mai e si din piele…). Sau colorata. Mi se pare mai elegant negru decat alb.

Roman psihologic sau roman de actiune? Psihologic. Oricum am „calitatea” de a despica firul in patru si de a analiza tot.

   Cam asta a fost la mine. Acum, la randul meu, va provoc si pe voi, dragii mei: Potecuta, SufletNeinteles, Rhea, Petru , HopeLess, Calatorindspretine si lista ramane deschisa. Astept parerile voastre! Va urez o saptamana usoara!

Anunțuri

Firewall

    Firewall = paravan de protectie – termen folosit in retelele de calculatoare.

   In calatoria mea prin viata am intalnit multi oameni. Unii imi sunt si azi prieteni, altii cunostinte, iar cu altii n-am pastrat legatura.

   Imi place sa analizez. Oameni, situatii, intamplari. In general, inainte sa judec pe cineva, incerc sa inteleg. In cercul de prieteni am inclus persoane care, zic eu, au „firewall-ul setat pe on”. Sunt cativa pe care, la prima vedere, i-am considerat egoisti sau increzuti sau superficiali. M-am inselat si ma bucur ca a fost asa.

   Acesti oameni mi-au devenit prieteni, unii apropiati, in care am incredere si pe care ma pot baza. In general, oamenii care ridica un „zid” in relatiile cu alti oameni, sunt persoane sensibile, corecte, loiale, dar care au fost dezamagite si prefera sa pastreze distanta. De multe ori sunt gresit intelese. O data ce au fost ranite, isi activeaza firewall-ul, de care nu poti sa treci decat daca indeplinesti anumite conditii: esti sensibil, nu ai interese ascunse, esti corect, stii sa si asculti problemele altora, nu doar sa te plangi de ale tale, stii sa respecti.  Dupa ce ai trecut de acel zid de protectie, poti fii sigur ca prietenia o sa fie durabila si de calitate. Adevaratii prieteni sunt cei pe care ii chemi in momentele frumoase ale vietii, iar in cele grele vin nechemati.  

 

Dor

   Mai sunt cateva zile si incepe decembrie, ultima luna a anului. Sau prima luna din iarna. Sfarsit si inceput. E cea mai incarcata luna din an, cu sarbatori si cadouri. Pentru mine are o incarcatura aparte, pe langa ce am zis mai sus.

   Azi am citit undeva ca e timpul sa-i scriem lui Mos Craciun ce ne-am dori sa primim in dar. O sa-i scriu si eu, dar dupa ce iti scriu tie. 

   Pana acum vreo 3 ani priveam altfel decembrie si sarbatorile. Concediu cateva zile, Craciunul cu parintii. Pregatiri, brad impodobit, preparate de porc, cozonaci, prajituri, familia reunita in jurul mesei.

   Acum 2 ani, pe 24 decembrie ai plecat. E un fel de a spune, pentru ca ai ramas cu noi, doar ca nu te mai vedem. Ti-am zis si atunci „Craciun Fericit”, desi de o zi zambeai in alta lume. Asa te stiu si asa ai ramas in mintea mea, vesel si zambitor. Mi-e dor sa te imbratisez si sa-ti urez „Craciun Fericit!”, sa radem impreuna, sa povestim, sa jucam remy sau wist, sa privim „Teleenciclopedia”.

   Acasa e bine. Totul e la fel, neclintit, de cand tu nu mai esti. Toate amintesc de tine, dar parca au inghetat. Timpul a stat pe loc.

   Mi-e dor de tine acum, la fel cum mi-a fost si in urma cu 2 ani. La fel o sa-mi fie si peste un an, peste doi sau peste 10. Se zice ca timpul vindeca orice, dar eu zic ca nu poate sa vindece dorul. Nu ti-am zis niciodata, dar recunosc ca n-as fi avut puterea sa te tin atunci de mana. Ne-am luat ramas bun cu cateva zile inainte si ti-am zis sa nu-ti fie frica de nimic, ca o sa fie bine.

   Aici e deja frig, iarna incepe sa-si intre in drepturi. Probabil la tine e primavara mereu, si soare, si verde. La fel ca in inima ta.

   Drum lin, suflet frumos!

 

P.S. : sa stii ca nu sunt trista cand ma gandesc la tine, ma gandesc cu drag si dor. 

 

 

Oameni si oameni

   Stateam linistita si m-am trezit oftand. Dintr-o data. Si din toata inima. Obosita nu eram. Adica nu simteam oboseala aia fizica, dupa o zi de munca. Nici astenie de toamna nu era. Mai sa fie!!! Am picat pe ganduri….si, totusi, am obosit. Am obosit sa vad oameni rautaciosi ( cred ca rai e mult spus ) si invidiosi. Nu sunt de moda veche,  nici nu sunt nostalgica dupa vremuri de mult apuse, chiar sunt moderna, imi place tehnologia, sunt la curent cu noutatile;  ca toti oamenii, ma pricep si eu la moda, politica si fotbal 😊, dar am niste principii, pe care nu le incalc.

   Nu concep sa fac intentionat rau cuiva. Daca pot sa fac un bine, il fac cu drag. Si nu astept nimic in schimb ( de cele mai multe ori 😊 ). Dar, de multe ori, viata ma contrazice,  daca faci bine, nimeni nu tine minte; daca faci rau, nimeni nu uita.

   Nu suport invidia. Daca altii au reusit, bravo lor. O sa reusesc si eu, in ritmul si la timpul meu. Ce rost are sa-i invidiez?

  Mai e un aspect care ma deranjeaza. Inevitabil, in relatiile dintre oameni, apar certurile. In familie, la scoala, la serviciu, pe strada…  Mai devreme sau mai tarziu, supararea nu mai e atat de mare si hotarasc sa se impace. Dar fiecare crede in sinea lui ca celalalt a gresit mai mult. Si acum urmeaza expresia care nu-mi place: „ca sa fie bine, de acum incolo ar trebui sa facem….” OK, „sa facem”, dar de fapt asteapta sa faca doar celalalt. De ce unii nu pot sa accepte ca au gresit si sa inceapa cu ei insisi schimbarea?

   „Toti ne pricepem sa dam sfaturi, dar cand gresim noi insine, nu bagam de seama.” gandea Euripide

 

Bravo, pustiule!

   Bravo, pustiule! Suntem mandri de tine! Suntem recunoscatori si fericiti ca te avem, ca esti sanatos si istet. Esti un copil normal, cu multe calitati: frumos, istet, carismatic, ai umor.

   „Ce greseala este sa crezi ca un copil, pentru ca e mic, poarta in el visuri minuscule!” (George Enescu). Visul tau e  sa ajungi „numarul 1„. Eu iti urez sa-ti urmezi visele si sa le dai aripi!

   Ne-ai aratat de multe ori ca, daca iti place ceea ce faci, nu ai cum sa nu reusesti. Iar azi, poate mai mult ca niciodata, ai luptat si ai reusit. Am sperat si am avut incredere ca o sa castigi, chiar daca a fost greu. Pentru noi e mare lucru, victoriile tale (sportive) din ultimele doua zile ne-au ajutat sa invatam ca, daca te mobilizezi, poti intoarce lucrurile in favoarea ta. Ne-ai dat o lectie.

   Nu pot sa descriu in cuvinte ce am simtit la finalul meciului, cand, de bucurie, te-ai tavalit pe teren. Cand am vazut in ochii tai fericirea in forma pura. Recunosc, am avut emotii in timpul meciurilor, chiar daca nu ti-am aratat si am incercat mereu sa te incurajam. Probabil asa va fi mereu, o sa invatam o data cu tine, o sa ne bucuram impreuna la victorii si o sa suferim alaturi de tine cand o sa pierzi. Asa e in sport, ca in viata. Pot doar sa te asigur ca vom face tot ceea ce depinde de noi, ca o sa te sustinem neconditionat.

   Esti minunat si te iubim!

Motive

   Au fost momente in viata cand lumea mea s-a prabusit. Si eu o data cu ea. In cadere nu m-am agatat de nimeni si de nimic. N-am putut sau n-am avut de ce. Dar m-am ridicat de fiecare data. Mai puternica. M-am scuturat de cenusa si mi-am deschis aripile. Am invatat cate ceva din toate. Am invatat ca POT, ca trebuie sa am multa incredere in mine si ca trebuie sa depasesc cu fruntea sus toate problemele.

    Acum e altfel, de cand pe cerul meu stralucesc doua stelute. Eu le deschid calea, iar ele imi lumineaza viata. Acum nu mai cad. 

   🌞🌞🌞

 

Esti liber sa alegi…

…de cele mai multe ori. Esti liber sa alegi sa fii bun, sa daruiesti, sa ajuti, sa imparti, sa ierti… In fiecare zi ai ocazia sa faci o fapta buna, sa aduci bucurie pe chipul cuiva, cunoscut sau necunoscut. Trebuie doar sa fii atent si la cei din jur, chiar daca ai grijile tale. Si sa te oferi sa ajuti.

   Ajutorul tau poate imbraca multe forme: poti sa ajuti un prieten care trece printr-o perioada mai grea, daca il asculti si ii dai un sfat (uneori e suficient doar sa il asculti), poti sa cumperi ceva de mancare unui copil sau batran nevoias, poti sa donezi haine, incaltaminte, rechizite, poti sa vizitezi o cunostinta care se afla in spital, poti sa suni pe cineva doar sa-l intrebi ce mai face. Unii sunt de parere ca deranjeaza daca suna o persoana bolnava…si nu suna. Adevarul este ca n-ar sti ce sa-i spuna si cum s-o incurajeze, sau nu le place sa auda vesti rele. Dar ele exista si cateodata treci mai usor peste probleme daca ai cu cine sa vorbesti.

    Am vazut multi tineri care se implica in actiuni de caritate, voluntari. Si nu o fac ca e la moda, o fac pentru ca simt, si pentru ca sentimentul pe care il au in urma acestor actiuni e unul foarte frumos. E frumos si nobil sa depasesti barierele egoismului, ale invidiei si lacomiei si sa ajuti alte persoane care au nevoie.

   Esti liber sa alegi daca ramai nepasator sau „merita” sa acorzi putin din timpul tau celor de langa tine.

   „Urmează cei 3 R: respect pentru tine, respect pentru alţii, responsabilitate pentru toate acţiunile tale.” (Dalai Lama)

Copiii – ce au ei si n-am avut noi sau ce am avut noi si nu au ei

   Cand zic „ei”, ma refer la copiii zilelor noastre, la copiii nostri; „noi” suntem noi, cei nascuti in anii ’80, parintii lor.

   Copilul tot copil ramane, chiar daca s-a nascut in comunism sau acum, ca traieste la sat sau la oras, ca are parinti bogati sau mai putin bogati. Copiii sunt egali, cel putin pana la o anumita varsta. Bucuria lor cea mare vine din joaca.

20160812_210409-1

   Daca reusim sa inghetam macar o clipa timpul si sa privim inapoi, ne dam seama ca noi si ei avem ceva comun: sufletul de copil. Vremurile sunt diferite, dar viata vazuta prin ochii unui copil e aceeasi, e mai simpla. Copiii rad la fel atunci cand sunt fericiti, nu stiu sa rada fals. Copiii nu pot tine suparare unii pe altii mai mult de 5 minute. Pacat ca pe parcurs aceste doua calitati se pierd la unii.

   Auzi cateodata: „pe vremea noastra….”, sau „pai noi aveam ce au ei acum?”. Chiar asa: ce au ei acum si ce-am avut noi?

   Ei au tablete si calculatoare, care le rapesc  mai mult decat ar trebui din pretiosul timp liber; noi aveam mai mult timp liber, ne jucam „in direct”, cu alti copii, nu stateam inchisi.

   Ei au „League of Lgends”, „Counter Strike”, noi aveam „Tara, tara, vrem ostasi!”,  „9 pietre”,  „Ratele si vanatorii”.

   Ei au locuri de joaca special amenajate, din ce in ce mai multe si mai atractive, noi aveam toata strada.

   Ei au skateboard si role, noi ne construiam singuri „caruturi” dintr-o scandura si 4 roti (cei care au locuit la sat sigur stiu😊).

   Ei folosesc retele de socializare, noi aveam oracole, in care completau toti prietenii.

   Ei ii au pe Spiderman, Superman, Ironman, Batman, Captain America, Darth Vader….noi ii aveam pe Pif si Hercule, pe Popeye marinarul, pe Rahan.  Dar si ei si noi privim impreuna si ne amuzam la Tom si Jerry, Chip si Dale sau Mickey Mouse.

   Ei au telefoane mobile si sunt mereu la curent cu tot ce se intampla cu ceilalti, noi ne deplasam de la unii la altii cand voiam sa vorbim.

   Pe ei ii ducem de mici la inot, dansuri, pian, tenis, engleza, teatru, gimnastica, platim profesori, si tot ni se pare uneori ca nu facem destul. Noi ne invatam unii pe altii, era suficient sa vina unul cu o noutate, ca arata la toti.

   Da, ei au mai multe decat am avut noi, din multe puncte de vedere. Dar asta nu inseamna ca noi am fost „mai putin copii”.

   Pentru toti copiii: bucurati-va de copilarie la maxim, e cea mai frumoasa varsta. Dar de asta o sa va dati seama tarziu.

Eu

   1 iulie, atunci am creat acest blog. In joaca. Aveam cateva idei in minte, pe care mi-am propus de mult sa le astern pe hartie.

   Eu sunt o persoana normala. Am treizecisi… de ani, casatorita, am 2 copii, serviciu…ca orice om normal. Azi am primit mesaje de la rude si cunoscuti, care m-au felicitat pentru postarile mele, le-a placut ce am scris, dar s-au mirat, nu stiau ca eu stiu sa scriu. Sincer, nici eu nu stiam ca stiu sa scriu.

   Serios vorbind, eu nu stiu sa scriu un articol in adevaratul sens al cuvantului. Eu stiu doar sa vorbesc. Muuuult de tot. Da, eu vorbesc mult. Asa m-am nascut. Tatal meu zicea mereu ca seman cu matusa mea, Anisoara, sora lui, ca nu ne tace gura deloc. Ea si cu mine vorbim cel mai mult din tot neamul (si avem neam mare – ne zice „a lu’ Gasitu'”, fiindca stra stra-bunicul nostru a fost gasit si adoptat). Cand ne intalnim, trebuie sa stai la rand ca sa vorbesti.  Dar suntem amuzante.

   Cum spuneam, eu aici nu scriu, eu doar vorbesc. Despre viata, copii, nutritie, sanatate, frumusete, despre mine si despre altii…subiecte gasim. Noi sa fim sanatosi!

    V-am pupat! Pe curand!

Povestea unei familii

   A fost o data, demult…o fata tanara si frumoasa, cu sange de bulgar. Fusese crescuta si educata frumos, in spiritul credintei in Dumnezeu. Ea l-a intalnit pe el, un baiat mai rebel, dar foarte istet, caruia „ii mergea mintea la afaceri”. Impreuna au format o familie. Ghinionul a facut ca primii 2 copii sa le moara, fata la 3 ani, apoi, baiatul, dupa nastere. Dupa cativa ani, in sfarsit, a venit pe lume un baiat, apoi o fata. Erau fericiti si se descurcau foarte bine.El era un bun comerciant si, desi erau vremuri grele, dupa al doilea razboi mondial, reusise sa se descurce. Familia lui avea moara si carciuma, un fel de pub al zilelor noastre. Toate au mers bine, pana in seara zilei de 17 iunie 1951, cand au fost urcati cu forta in trenuri si deportati in Baragan. Au stat acolo, departe de casa, 4 ani si jumatate, ani grei…nu ai cum sa nu plangi daca le asculti povestile celor care mai sunt in viata. In Baragan a venit pe lume al treilea copil, tot o fata. Cu timpul, au reusit sa-si construiasca si o casuta acolo, dupa ce, in primul an, locuisera in bordei, iar copiii dormeau intr-un sifonier, singurul lucru pe care putusera sa-l ia de acasa. Dupa cei 4 ani si jumatate, au revenit acasa. Acasa doar in sat, pentru ca nu mai aveau nimic, averile le fusesera confiscate…nu s-au dat batuti si au luat-o de la capat. Ea se pricepea la gradinarit, el la comert si politica. In timp, harnici si ambitiosi cum erau amandoi, au agonisit o avere considerabila. Familia s-a marit cu inca o fata, in total aveau 3 fete si un baiat. Ea, mama lor, era sufletista si credincioasa, isi iubea copiii si avea grija de casa. El, tatal, era mai rece, poate si din cauza necazurilor. Copiii lor au facut liceul, cu peripetii, pentru ca, fiind chiaburi, abia au fost inscrisi la liceu. Apoi facultate. Baiatul povestea cum mama lui venea din Drobeta Turnu-Severin, tocmai la Bucuresti, incarcata cu pachete: tot ce avea mai bun ii aducea baiatului plecat la facultate, sa devina profesor. Ea l-a sprijinit, tatal insa ar fi vrut sa-l vada carciumar, afacerist.

   Aveau o familie fericita. Baiatul a terminat facultatea si a revenit in satul natal, era profesor. De geografie. Un om inteligent si cu simtul umorului foarte dezvoltat. Stia ca e febletea mamei lui si, cand avea nevoie de bani…intr-o zi a venit acasa trist. Mama l-a intrebat ingrijorata ce are. L-a rugat sa-i spuna si i-a promis ca ea il ajuta, orice problema ar avea. Atunci, el i-a spus ca ii fusese spart fisetul de la scoala si i se furasera punctele cardinale. „Si sunt scumpe?” a intrebat mama. „Da, mama, 1200 lei fiecare punct cardinal.” Mama, tot mama. Avea ea banii ei, mereu avea. I-a dat 5000 de lei baiatului, ca sa poata plati cele 4 puncte cardinale, sa nu aiba baiatul ei probleme. Ea l-a iubit mult, dar si el si-a iubit mama.

   Peste ani, adica dupa revolutia din decembrie 1989, le-a fost retrocedata averea si toate bunurile confiscate: moara, casa, pamanturi, carciuma cu crama la subsol…Parca au renascut. Erau toti foarte bucurosi. Copiii se casatorisera si aveau, la randul lor, copii. Impreuna, au pus bazele unei mori, o moara moderna, cu utilaje aduse din Elvetia. Pe langa moara aveau cafe-bar, apoi brutarie, utilaje agricole, o micro ferma….povestea s-ar fi putut incheia aici, cu un simplu „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, dar n-a fost sa fie asa.

   Tocmai cand aveau bani, cand erau bogati, cand aveau afaceri, erau inscrisi si in partide politice, au inceput certurile in familie. De la ce au plecat aceste certuri….nu mai are importanta acum. Mama a plecat de langa ei in 1997, iar dupa moartea ei, familia s-a dezbinat. Se pare ca ea fusese liantul dintre ei, ea ii tinuse uniti, ea avea cate o vorba buna pentru fiecare.

   Relatia cu tatal s-a deteriorat, la fel si relatiile dintre copii. Nu ramasesera decat ei si copiii lor. Marea familie nu mai era. 4 copii si 9 nepoti.

   Necazurile si certurile intre copii au continuat. Intre timp, sora cea mare a parasit si ea aceasta lume, apoi tatal. Si familia tot dezbinata era.

   Apoi s-a imbolnavit baiatul. Din pacate, in 2014 a pierdut lupa cu boala, dar a avut grija sa lase in urma lui pace. EL a reusit inainte sa ne paraseasca, sa aduca linistea in familie. Nu mai aveau averi pe care sa se certe, nu mai aveau motive. A murit linistit, impacat, ca un inger.

   Si a lasat in urma intelegere si pace in familie. Acum, dupa multi ani, putem sta toti la aceeasi masa, copii, nepoti si stranepoti. Certurile au ramas in trecut. Asta e cea mai mare realizare. Si de acum inainte stiu sigur ca nu vor mai fi certuri intre noi.

   Cei doi tineri de la inceputul povestii au fost bunicii mei, iar baiatul lor, profesorul, a fost tatal meu. Mai sunt in viata doua dintre fete, cele mici, noi, cei 9 nepoti si copiii nostri. Toti avem in comun aceeasi lectie de viata. Iar eu cred ca e adevarata expresia „sangele apa nu se face”.